El Camino - ziua 1

Ziua 1! Orice drum începe cu primul pas!

Primul pas în cazul nostru a fost planificarea, deoarece o astfel de "aventură" nu poate fi abordată complet nepregătit. Astfel au apărut probleme logistice de la , cu ce ajungem la Pamplona, primul popas în Spania, până la, unde punem cheia de strâns pedalele și cu ce geantă putem pune toate în cala avionului. Pentru că nu există zbor direct Sibiu - Pamplona, am zburat  Cluj - Zaragoza, logic nu? Astfel după un drum de 3 ore cu mașina ,3 ore cu avionul și  2 ore cu autobuzul, am ajuns azi la Pamplona. Cu tot entuziasmul nostru pentru acest concediu, nimic nu ne-a pregătit pentru ce ne-a așteptat. Pentru cineva care nu a mai avut de-a face cu spaniolii, de cât foarte sporadic și nu a mai fost în acele locuri, șocul este foarte plăcut.
Ce-i drept din avion geografia și vegetația lor, nu pare foarte prietenoasă, deși ne aflăm în nordul Spaniei, cunoscut pentru aversele abundente în comparație cu restul regatului. Imaginea de ansamblu este una de ariditate temperată. Câmpii gălbejite de soare și un terasament maroniu și neprietenos este pichetat, din când în când cu stânci și verdeață. Cine își face însă o părere despre această țară, din avion, este victima propriei superficialități și mai bine stă acasă!

Contactul cu Pamplona, a fost unul oarecum obișnuit pentru mine și pentru Diana, respectiv ne-am petrecut mai bine de o oră într-o gară de standard, vest european, cu tot ce îi trebuie, de la infopoint , băi curate și restaurante. Partea neobișnuită este că aici ne-am petrecut o oră, în mijlocul acestei civilizații, sfruntând privirile curioase ale trecătorilor, reasamblând bicicletele împachetate cu multă grijă cu o zi înainte. Multă grijă este aici nume de cod, pentru: am folosit prea multă bandă adezivă și prea multă folie de ambalat.

O dată ce am terminat cu îndeletnicirile noastre tehnice am trecut la partea plăcută și anume, pedalatul print-un oraș complet nou încercând să găsim, ajutați de o hartă, un loc de unde sa ne cumpărăm "credencial-ul" și unde să putem dormi și să ne lăsăm bagajele plus bicicletele.

Mică paranteză, acest credencial este documentul, ce atestă statutul nostru de pelerini și pe baza căruia vom primi cazare ieftină, în locurile de popas. Sistemul este unul extrem de simplu și extrem de eficient. Documentul conține câmpuri libere care sunt ștampilate de proprietarii pensiunilor. Fiecare adelbergue, bar, biserică, restaurant șamd. au ștampile personalizate, cu care se mândresc și cu care pictează traseul fiecărui pelerin pe acest ”pașaport”. 
Pe drum spre prima pensiune am avut parte de o "întâmpinare" gălăgioasă din partea unor petrecăreți, din fața unui hotel, văzându-ne echipați ca pentru maraton, au început sa ne aclame și să ne aplaude, moment extrem de spiritual din partea lor și oarecum stingher pentru noi.

În continuare ne-am pierdut prin centrul vechi al Pamplonei, nici mai mult nici mai puțin, de cât locul unde aceeași Spanioli dezinvolți, se îmbracă în alb, își pun eșarfe roșii și fug ca boii de tauri. Nimic neobișnuit până aici, doar că observând cât de lenți și de lejeri sunt în rest oamenii pe aici, îmi imaginez că taurii fac punctaj mare la carnagiu, cu ei pe străzi în fiecare an. Ca să dau un exemplu, că viața are un ritm propriu, care este departe de a fi asemănător cu zarva cunoscută la noi, vreau să aduc două exemple banale. Primul este faptul ca la fast-food la ei, se dau numere de ordine, pentru că durează foarte mult, iar semafoarele la pietoni, peste cele mai înguste străzi durează, fără exagerare, 40 de secunde. Tranqilo, no te preocupe sunt expresiile cele mai des întâlnite, care chiar m-au făcut să cred, pentru un moment, că sunt agitat. După cel mult 20 de minute am găsit adelbergue-ul, adăpostul nostru pentru prima noapte. Adăpostul este ușor de văzut căci are o scoică imensă în fața intrării, simbolul care marchează El Camino, și după care ne vom ghida de acuma în colo.

Acest Adelbergue este de fapt o biserică de dimensiuni impresionante. Nu mică ne-a fost mirarea când am plătit  6 Euro pentru o noapte de cazare plus facilități ca, depozitarea bicicletei, apă caldă, bucătărie chiar și sală de internet, ca sa nu mai vorbim, că acesta se afla în buricul târgului. După ce ne-a trecut mirarea și ne-am lăsat cu încrede lucrurile în camera comună, unde se dormea, ca doar nu credeați că la 6 Euro, dormim și singuri. Totul era confort sporit, la priciuri . Cum spuneam, după ce ne-am lăsat bagajele, ne-am deghizat în turiști adevărați, înarmați cu ghiozdanele și camera de filmat, am plecat în descoperirea unui restaurant. Ce-i drept restaurante am găsit cu duiumul , dar spre uimirea noastră, nu poți să te înțelegi cu spaniolii dacă nu ști spaniola, ce impertinență.

Așa că ne-a trebuit cam o ora și schimbarea a două restaurante, până să înțelegem că nu o să primim niciunde de mâncare, întrucât a cam trecut ora în care se servește meniul. După un scurt marș forțat, înapoi la gară am găsit un fast-food cu renume internațional, care ne-a servit chiar și la acea oră înaintată, era 8 sâmbăta seara. O dată foamea potolită, au început sa se concretizeze și culorile din jur. Astfel am observat un sit istoric foarte bine conservat în mijlocul unui centru cu clădirii administrative, făcând impresia unei arhitecturi din secolul 19, dar foarte bine întreținut. Toate astea într-o armonie aproape scandaloasă cu gara modernă și centrul de cumpărături, din imediata apropiere. În direcția centrului vechi, fiesta era în toi, în mijlocul unor străzi cu blocuri vechi, cu balcoane interioare cu balustrade de fier, ce aduc aminte de arhitectura baroc, muzica se auzea iar trecătorii dansau. Nu știu să fi fost o sărbătoare la ei, efectiv apăreau oameni de prin mulțime și dansau un dans, al cărui pași, evident este materie de școală primară, caci copiii se învârteau și săreau cu aceeași precizie ca și octogenarii, fără sa greșească ritmul. Barurile locale au scos afară mesele, care de fapt erau niște butoaie imense și care confereau străzii și mai mult charm. Cu toate ca nu știu limbi străine, ibericii par foarte prietinoși cu străinii, o dată ce arunci în camera un "no hablo espaniol". O bere tot am putut să comand, până la urmă, cu susținerea și incurajarea a jumătate din bar. Un domn chiar, s-a oferit să-mi facă un crash-curs, despre cum se numără în spaniolă, ca sa știu sa plătesc.

Iar după această bere bine meritată, este timpul să ne retragem în adăpost, căci la ora 11 noaptea se închide, iar multi dorm cu mult înainte, astfel că nu e frumos sa ajungi prea târziu. Astfel am făcut primul pas în aventura noastră, în ritm de fiesta, pe străzi pavate cu model de scoică și mustind a toreadori și voie bună. Mâine o să fie o probă fizică și de orientare. Buenas noches!

ziua 2