Follow by Email

marți, 1 octombrie 2013

El Camino - ziua 5



 ”Cea mai dură zi!”

În cea de a 4-a zi, am pornit la drum pe prima etapă, dură a traseului. Am dorit să mă odihnesc, dar bine înțeles că nu reușesc, cu toți pelerinii ăștia prea grăbiți, să plece la drum. Sincer îi urăsc, îi urăsc din orice colț al lumii au venit, îi urăsc fără discriminare, cu foșnitul lor de la 05:00 dimineața, nu pot să cred că nu-și dau seama cât de nasol e, să fi trezit cu foșnet de pungă de 4 nopți întruna, fără nici cea mai vagă intenție de a porni așa devreme la drum. Din greșeală, am reușit să mă răzbun pe o pelerină care, știu eu, că a contribuit la foșnitul general, de azi dimineață. O "Ioan d`Arc" bătrână și neobosită, poreclei datorat mai mult frezei decât altor trăsături, a avut nenorocul să se afle în calea noastră pe o coborâre destul de abruptă. După cum spuneam nu a fost intenția mea, dar o pelerină, care mergea în paralel cu aceasta, tocmai s-a aplecat să-și lege șiretul, iar bățul de mers, la ațintit spre mine, lăsând foarte puțin spațiu între vârful ascuțit al acestuia și bătrâna Ioan d´Arc. Așa că la viteza de aproximativ 30-40 km/h, am trecut milimetric pe lângă marea foșnitoare. Mi-am cerut scuze, dar în gândul meu, am zâmbit larg, satisfăcut, în momentul în care am recunoscut-o.
Drumul, deși s-a anunțat extrem de greu, nu ni s-a părut așa, poate fiind că ne-am pregătit psihic, poate pentru că ne-am obișnuit fizic cu rigorile drumului, cert este că a fost un drum chiar plăcut.
Începutul a fost puțin neplăcut, întrucât am greșit drumul în primii 3 km și am pierdut astfel trei sfert de oră, după care au început urcările. Acestea s-au dovedit a fi destul de  grele dar constante, plus că erau ameliorate oarecum de priveliștea dealurilor împădurite. Altitudinea de peste 1000 de m se pare că ne priește, iar cu capul și mușchii mai bine oxigenați am pedalat extrem de "sportiv", spre marea uimire a unor bicicliști pe care i-am depășit pe urcări. Pe un teren pietruit am reușit să nu ne dăm jos din șa, decât atunci când era efectiv imposibil altfel. După traseul deluros plin de păduri, ni s-a oferit la intrare în Burgos, scenariul horror a 10km de cartier industrial. Fie el și îngrijit, a avut efectul unui pumn în plex din punct de vedere estetic. Clădirile rectangulare din sticlă și beton, presărate cu mașini scumpe, nu au putut decât să ne facă să realizăm, cât de contradictorii sunt un astfel de mediu cu frumusețea reală a naturii. Cred că niciodată, nu m-am simțit mai stingher și mai, ne la locul meu, într-un oraș ca acuma. Burgos este un oraș mare, centrul său vechi, justifică locul său pe harta pelerinajului. Catedrala sa centrală amintește de cea din Köln sau poate de cea din Notre Dames. Porțile cetății vechi și parcurile dimprejur, foarte aranjate , dau senzația unui oraș ales, care concurează pe drept pentru, Capitala Culturală din 2016 printr-o campanie de motivare generală, foarte vizibilă. Peste tot vezi placate cu îndemnul, sau mai bine spus, afirmația "avem nevoie de asta, Burgo Capitala Culturală 2016", astfel că toți cetățenii întreprinzători sau nu, să realizeze miza imensă ce aduce un astfel de titlu, atât economic cât și cultural. Aici nu pot decât să zâmbesc superior, prietenii știu de ce! Castilia, noul tărâm se anunță un teritoriu mai sărac decât Rioja, cu al său teren fertil și prin urmare diversitatea agrară. Asta se simte și la prețuri, deși standardele nu au coborât față de alte "mănăstiri", în Burgos, am plătit doar 4 Euro pentru o înnoptare la etajul 6 în mănăstirea centrală. Condițiile sunt după cum spuneam, incredibile. Am schimbat două lifturi extrem de silențioase, până la camera comună de 20 de oameni. După ce ne-am cazat, am vizitat orașul si am încercat să mâncăm ceva. Spun "încercat", pentru că de reușit nu pot să mă laud.
Problema cea mai mare cu spaniolii este că, nu știu nici o limbă străină. Pe lângă asta, la ei efectiv nu poți să mănânci nimic între 16:00 si 19:00, de la 13:00 la 15:00 totul este închis, mai puțin restaurantele, unde se servește meniul, după care se închid restaurantele și nu mai ai nici o posibilitate să mănânci până la 19:00, când începe meniul de cină. Cred că și McDonalds-ul, dacă aș fi văzut unul, închide la ei.  Astfel că după ce ne-am plimbat până , am intrat în restaurant cerând meniul. Însă surpriză, chelnărița nu știa engleză și nici un meniu scris nu era disponibil, lucru foarte frecvent la ei. Astfel că a chemat un tip de acolo care o rupea în engleză, și când spun o rupea, sunt foarte îngăduitor. Cu ajutorul interjecțiilor și limba gimnastică, am reușit să ne înțelegem. Nu exagerez când spun că, am refuzat un "beee" si am cerut un "grunz grunz"! Spre surprinderea noastră în loc de cotlet de porc am primit, jambon pe un pat de cartofi fierți cu multă paprica și ulei de măsline. Experiența culinară de neuitat, și de amintit în "to do list", învățat limba spaniolă. Ce trebuie însă să remarc este că sunt extrem de binevoitori, adică, atunci când nu au știut să ne explice ce este desertul, ne-au adus toate variantele de desert în miniatură pe o farfurie ca să "vedem" ce comandăm. Eu știu că am mâncat jambon de mi-au sărit capacele și am terminat cu o brânză telemea, cu miere, nuci, stafide și alune mărunțite. Pentru efort nota zece, pentru meniu, mai puțin. Ca să ne scoatem pârleala, am topit sticla de vin roșu demisec, oferită fără excepție la orice masă, împreună cu două coșuri de pâine - am cerut refill. Astfel după o masă mai mult sau mai puțin reușită ne-am întors la mănăstire, în speranța unui somn lung și binemeritat.  
Ce glumă bună, la camera de la etajul 6 s-au cazat independenți , un cor folcloric de cântat la nas, din toate colțurile lumii. Cor condus și acompaniat pe întreaga noapte de pelerinul de deasupra patului nostru.
Așa că începem să adunăm pungi sub ochi, noroc că suntem în concediu, că altfel poate mă enervam!