Follow by Email

marți, 1 octombrie 2013

El Camino - ziua 4




"Un mal Camino! Eh?" (Un drum rău - aici cu referire la drumul El Camino , dar mal se poate înțelege și în sensul românesc aici, de nămol ). Asta a exclamat o localnică în vârstă, din Santo Domingo, atunci când am ajuns și ne-a văzut. Probabil că noi ofeream un contrast șocant, cu ceilalți pelerini, fiindcă restul erau cât de cât curați. Din păcate nu avem dovezi pentru ca ieri seară la ora 10:30 nu numai că s-a stins lumina, dar ni s-a luat cu totul curentul și nu am putut, prin urmare sa încărcăm aparatul foto...pam pam!
Să începem cu începutul. De dimineață, mai exact, de cu seara s-a anunțat o zi proastă, până la urmă, a apărut un grup de bicicliști absolut imposibili și incompatibili cu dormitul la comun. Deși aveau intre 35 - 40 de ani se comportau ca la 15 ani, prima dată singuri fără părinți în excursie. Încercau să-și pună pastă de dinți unii pe alții, rădeau și se înghionteau spre deliciul celorlalți coabitanți , care în mare majoritate dormeau sau încercau măcar. Ghinionul meu a fost, că în patul de deasupra mea, am nimerit unul dintre cei mai neastâmpărați, copii mari și m-a terminat cu nervii până a reușit să nu se mai zvârcolească în pat. Îl simțeam ,ca și cum l-aș fi ținut personal în brațe. Bineînțeles că restul care au reușit să doarmă, au început să foșnească pe la 05:30 , zgomotul tipic al pelerinilor în pregătire. Astfel că m-am trezit, cu nervii praf. M-am liniștit însă în scurt timp spunându-mi că aparține de aventură. Ni s-au înecat totuși corăbiile ,când am văzut ce vreme era afară. Ploua mocănește, iar la 07:30 dimineața, era frig, încât mă așteptam să ningă în orice moment, mai mult de 10 C nu erau . Spre ”norocul” nostru, aveam astăzi aproape doar de urcat, deci aveam să ne încălzim.
Alt aspect bun al ploii, este că am avut și eu revelația, de ce se cheamă ce facem noi, "pelerinaj", pentru ca toți sunt îmbrăcați cu pelerine, de ploaie evident.
Ei și uite așa, pe o temperatură de februarie târzie, am început urcarea pe lângă un lac, printr-o pădurice de brazi mici și strâmbi, urmat de un drum de asfalt care trecea prin câmpuri galbene, străjuit de tuia foarte înalți și foarte verzi. Aici peisajul, îmi aduce aminte de drumul din filmul Gladiatorul când se întoarce Russel Crow acasă … mă rog. Sunt convins că dacă nu ar fi fost tot disconfortul termic pe care îl resimțeam în aceste momente, acesta ar fi fost un drum extrem de spectaculos, colac peste pupăză, nu am luat micul dejun și nici nu ne ardea să ne oprim să luăm unul, pentru că ne era efectiv prea frig. Așa că flămânzi și zgribuliți am continuat, aproape 2 ore așa, mânați de frig și de foame ,până ce am ajuns la jumătatea primei urcări, a zilei. Aici am băut 3 ceaiuri calde și am mâncat tot ce am putut. 
Drumul cobora ușor, doar ca să urce mai departe, până într-o șa, pe care am străbătut-o fără  să aruncăm prea multe priviri în jur. A început în curând proba de foc, sau mai bine zis de noroi, a acestei zile. Printr-un mâl, demn de un ”Monster truck race”, am pedalat de parcă ar fi depins viața noastră de asta. Spre uimirea și încântarea mea, Diana a rezistat eroic, cred că îi era frică să se oprească în mocirlă, ca să nu se înece. Cauciucurile și bicicletele noastre și-au dovedit pe deplin calitatea și ne-au scos într-un final istovitor din zona mocirloasă. Din păcate faptul că nu avem apărători față și spate, ne-a umplut de noroi roșu până în vârful capului. Am mai urcat 2 dealuri destul de serioase și apoi am coborât violent, stropind 2-3 metrii în jur tot ce mișca, doar ca să ne răzbunăm pe urcarea și noroiul învins în acestă zi. Nici un pelerin nu a fost rănit sau murdărit în timpul acestei coborâri.

Ca doi mineri în argilă, am intrat eu și Diana în centrul Santo Domingo, unde am fost primiți într-o mănăstire absolut, impresionantă chiar și cu bicicletele, care semănau mai mult cu o roabă de pământ. 

Am făcut rost de un  furtun și am spălat totul, operațiune ce a durat 2-3 ore. 
Acuma scriu dintr-un living, cu canapele de piele, poziționat la nivelul 2, deasupra este un balcon, iar pentru că nivelul 3, nu are tavan complet, se creează impresia unei curți  interioare, totul este construit simplu, dar cu mult gust. Aici nu se percepe taxă, este per donativo, adică dai cât vrei, ca și donație. Având în vedere curățenia, dușurile, paturile curate, ce-i drept cu 10 în cameră, nu pot de cât să rămân, pentru a nu știu câta oară, uimit de condițiile oferite pelerinilor. Spaniolii par adânc mișcați de credința lor, deși nu observ nici un element habotnic, nu am văzut pe nimeni să se roage ostentativ, fără cruci făcute la fiecare intersecție, nici măcar nu am văzut un popă sau o măicuță. Mănăstirile, sculpturile și pozele de la anumite celebrări religioase, ce împodobesc pereții, creează un efect extrem de plăcut. Toate acestea stau ca și dovadă a laturii lor primitoare, pioase și credincioase. Ca să completeze ospitalitatea, au instalat în încăperea unde mă aflu și un tonomat cu bere, pe lângă o sală de internet. Chiar s-au gândit la toate. Bine înțeles, pelerin cum sunt, nu am putut să renunț la degustarea berii specifice pelerinilor, care se cheamă San Miguel. Asta mi-a atras o mustrare din partea unui voluntar de pe aici, care îmi spune că sunt în Santo Domingo, merg la Santiago de Compostela și beau San Miguel, nu prea merge. Din câte am înțeles, au și ei o mândrie cu berea locală. Gluma a fost primită de noi cam cu îndoială, la cât de bine știm noi spaniolă, am crezut că nu avem voie sa bem în mănăstire, dar pe urmă am înțeles. Deci un "mal Camino" s-a terminat într-o "siesta buena" și ne relaxăm pentru mâine, când va fi prima zi, cu dificultate ridicată a traseului. Dacă vremea se menține așa urâtă și dăm iară de mâl, o să avem probleme serioase, dar pelerinului îi șade bine cu drumul, fie el și mâlos.

Așa că noapte bună, și somn ușor!(sper)