Follow by Email

vineri, 27 iunie 2014

Povești Alergătorești: Cisnădioara – Sibiu.



Cum mă trezesc de dimineață, din susurul râului al urletelor copilului și lătratul câinelui vecin, mă întind și mă uit spre dealul Cisnădioara . Razele de soare încălzeau deja bine pădurile și pășunile din jur. O zi bună de alergare, se conturează.  Oamenii serioși iau calea serviciului, iar eu rămân cu scopul și nevoia imperativă de a ajunge de la Cisnădioara ( reședința de joi ) , până la Sibiu ( reședință de bună seamă).
Începe jocul meu preferat, folosesc librăria de trasee din dotare pentru a-mi face harta traseului , în cap.
Acuma fie vorba între noi, sună foarte serios, o alergare de la Cisnădioara la Sibiu, dar nu e, pentru că ai de urcat doar un deal, și până la Sibiu e doar la vale.  Fac traseul, încui câinele în curte, ignorând ochii lui mustrători (”Iară pleci fără mine, lasă că stau eu acasă singur..mă joc cu iarba și fluturii..du-te tu și simte-te bine..fără mine , stai liniștit nu trebuie să te simți prost”). Cred că m-a și înjurat un pic , pentru că mi-am uitat telefonul. Evident că am realizat doar după 1km. Mă întorc, câinele se bucură crezând că poate m-am răzgândit, asta doar ca să-mi mai arunce o privire ucigătoare când am plecat, iară ” Asta e chiar tortură, nu ți-o uit...să ai grijă unde îți lași păpucii data viitoare ”.

Încerc să îmi fac ritmul încet dar parcă nu pot respira, vin urcare dealului de peste drum de ștrandul de la ieșirea spre ”Piatra Broaștei” ( ”Stone frog valley” – pentru turiști ) care urcă în culmea dealului dintre Cisnădioara și Rășinari.


Nu ies bine din sat, că mă trezesc cu alt câine alergând, după mine. Încerc să nu îl calc în picioare că se tot bagă în mine,  până la urmă se acomodează cu ritmul meu și se vede clar că e determinat  să mă urmeze cât merg și eu. Dezastru, știu că dacă vine 15 km până în fața casei îl adopt, și mai știu că Diana mă va strânge de gât dacă îi mai aduc un animal în casă. De abia am scăpat de puiul de pisică ce l-am pescuit săptămâna trecută de sub roțile mașinilor. ( În sensul că l-am dat la cineva, nu l-am alungat). Deja îl vedeam și pe Flo râzând , ” ca bitangii aia mici, aduci tot ce găsești pe stradă în casă ..”. Nu apuc să îmi fac bine scenariile în cap, că se adună o haită de dulăi în fața noastră, ei bine de data asta nu pe mine mă vroiau ci pe companionul meu de drum.  Acum să fiu sincer am avut ceva remușcări că l-am văzut fugărit înapoi în sat, dar pe de altă parte m-am simțit și ușurat, viața e mai bună pentru ei la țară nu în oraș.
Ziceam că doar urci un deal pe acest traseu, ”doar”-ul este subiectiv. Până sus mai aveam de trecut o probă și anume jalonarea oilor , ciobanilor și mai ales câinilor aferenți. Acuma io m-am obișnuit cu ei, da câte unii ciobani sunt chiar domni, nu se sinchisesc ei pentru un nebun care aleargă în colanți pe dealul lor , nici dacă riscă să fie sfâșiat. Ba chiar mi se pare că se uitau cu mirare și o oarecare expectativă să vadă cum naiba trec eu printre potăile mârâitoare și lătrătoare. O fi curaj, o fi inconștiență, oricum am trecut cu nonșalanță, pentru că nu am vrut să le dau satisfacție nici ciobanilor nici câinilor care probabil , se așteptau să mă opresc, să zbier, să mă întorc, să fug...de fapt de fugit fugeam deja, dar în sus.  După ce am trecut, drept răzbunare, le-am gonit oile în sus, lucru care de obicei nu îl fac, doar așa să le dau de lucru, că și așa stau degeaba și se uită la nebuni în colanți alergați de câini. 
Tot e bine că din cauza adrenalinei am uitat de durerile urcării și deja văd Rășinari-ul și dealurile din jur. Peisajul mă calmează, îmi dă putere să continui, de aici mai urc pe coamă un pic, printre vișini și pășuni printre, țărani care muncesc câmpul și mă salută cu tradiționalul ” Uite bă și la nebunu ăla, cum arată bă , unde fugi bădie..”  Îi salut înapoi cu un gest larg cu mâna și un zâmbet confuz ( Adevărul e că sunt cam gay îmbrăcat pentru sec XXI, în peisajul rural din Transilvania, dar cine e cel mai aerodinamic  de pe sate?).
Intru în pădure și aici mă întâlnesc cu zumzetul deja obișnuit al iubitorilor de natură, aer curat, liniște și frumusețe, care apar în arealul Sibiului tot mai des, mult îndrăgiții motoriști. Ca niște sportivi desăvârșiți, trec cu o agilitate admirabilă pe lângă mine împroșcându-mă cu noroi din bălțile creeate tot de forța și vigoare lor. Unul, deosebit de prietenos și îndemânatic cred că vrea să mă salute cu o roată în abdomen. Timid cum sunt, mă retrag și îl las să treacă, pentru că îmi imaginez cât de greu le este lor să urce pe potecile de căruță și nu vreau să îi dezechilibrez sau Doamne ferește să își piardă demarajul. Eu oricum alergam deja în jos și o pauză de inhalat  gaze arse și noroi, îmi prinde bine. Îi salut în gând cu un călduros și sincer ” Sta v-ar roata-n, ai mai urâtă pantă ” și o iau în jos bucurându-mă de coborârea verde și de pământul ud și moale.
Plutesc ca Icar prin pădure, picioarele nici nu le simt, doar spatele, și un omoplat , dreptul, ba parcă simt și coapsa stângă și îmi vine înapoi micul dejun. Ce frumos e la alergare, inspir adânc și aproape mă prăbușesc de râs. Iau câteva puncte minus la Karma dar nu mă pot abține. De curând discutam cu ceva prieteni alergători și bicicliști, ce faci când te vezi cu ursul sau cum să faci mai bine să nu.  Soluția ar fi un fluier, să fluieri la el să creadă că a luat roșu, să plece acasă ca Spania și Italia și Anglia, în fine. Cică ar fi bun și pentru câini. Oare o fi bun și pentru babe?  Zburând eu lin ca ciuta printre copaci, dau de două babe bătrâne dar mai ales surde, care culegeau te miri ce prin pădure.  Dreptul lor și bravo lor, mai bine de cât în casă la televizor la ”Noră pentru mamă”.  Din păcate pentru ele nu m-au auzit când m-am apropiat, de cât, atunci când din imprudență, am călcat pe un vreasc mai mare și a pârâit chiar în spatele lor. Io am auzit multe țipete la viața mea, că mă uitam și la filme de groază când eram mai mic și la filme cu Karate, dar astea două m-o marcat, ideea e că mi s-o făcut frică să nu leșine. Mi-am cerut scuze, dar nu pot să mint că era să cad de pe potecă de râs după ce am trecut.  


Ies în stradă și Karma nu așteaptă mult. Da, Karma nu bate cu parul.  Karma trece razant pe lângă tine cu un Logan alb care îți coafează parul de pe buca stângă îmbrăcat în colanți, cu oglinda retrovizoare în timp ce se ferește de un camion încărcat cu bușteni, care îl doar la bască de încălzirea globală și alergătorii montani. Vina mea că nu îmi ascult propriile sfaturi, că trebuia să alerg pe contrasens , să privesc Karma în ochi.
De la Zoo urmez traseul lin pe potecile din Sub Arini și îmi salut vecinii cu privirile lor,  la fel de mirate ca al ciobanilor de pe dealuri. Mă descalț și constat cu stupoare că mi-am confundat ciorapii de alergare cu unii de schi, se mai întâmplă. Acum fac un duș și sar sus pe cântar, să văd cât am voie să mănânc și să beau astăzi.