Follow by Email

luni, 18 august 2014

2X2 Race - The race



Cursa anului pentru mine a fost definitiv 2X2 Race. De la prima ediție, când am luat parte la organizare alături de prietenii mei, m-a fascinat atmosfera și aura participanților, a alergătorilor montani. Este ceva, nemaiîntâlnit la alte competiții. Poate să fie din cauza terenului accidentat sau a expunerii la riscuri enorme, cert este că la fel cum oamenii tind să se apropie când sunt la munte, așa se simte asta și la cursele montane. Parcă toată lumea știe ceva , au un secret cunoscut doar de ei, o bucurie internă și intimă. Acest secret eram curios să îl deconspir. Nu pot să povestesc despre el, asta este prima regulă :). Ce pot să spun este, că este adevărat, există un spirit și o bucurie intimă, la așa o cursă. Este total diferit ca și sentiment, nu am simțit nici o concurență, doar prieteni peste tot.




Ca să revin la preteni, nu vreau să fac un secret din faptul că organizatorii și voluntarii sunt ”gașca” de prieteni, aproape familie. Este redundant și subiectiv să îi laud, dar nu mă pot abține. În primul rând tot ce este făcut la acest concurs, este din pasiune, prietenie și respect pentru sport și natură. Evident că sunt scăpări, dar trebuie să vedeți ședințele de voluntariat și ”pictat” medalii, certurile simpatice și energia și căldura emanată în timpul pregătirilor. Poate că un concurent neinițiat va fi extrem de surprins cum se interacționează în ”echipa de voluntari” 2X2 , familiaritatea excesivă și molipsitoare este dată de omogenitatea grupului și a uzurii îndelungate. Un mare bravo pentru tot ce faceți și pot să spun sincer, SUNT MÂNDRU  DE VOI.

Alt om de menționat în acestastă poveste, este partenerul de suferință în această cursă, Herr Milașcon Marius, un alergător și personaj deosebit. Ne-am distrat de minune la antrenamente și având în vedere că eu sunt un solitar înrăit, cred că am făcut ”echipă” bună, deși el a juns la finiș cu 20 de minute înaintea mea. E greu să legi firile libere.

Ca să revin la poveste, amintesc plecarea din Sibiu de vineri cu emoțiile deja conturându-se ca norii la orizont înainte de venirea furtunii. Nu am ce face, nu pot scăpa de emoții și cred că nici nu vreau. În ziua în care nu voi mai avea emoții înainte de un concurs, mă las de ele. Ajunși la Bâlea, am văzut că nu vedem nimic, de ceață și aglomerație de ”turiști”. Bâlea lac a ajuns un nod Gordian al traficului, înțesat cu drumeți, parcangii profesioniști, tarabe cu kitsch, muțomani dezorientați și dezgustați, pițipoance și cocalari. Am trecut până la urmă de blocajul ”civilizației” și ne-am cazat la refugiu Salvamont, un petec de liniște și căldură.

După instalare, am pornit spre cortul
MASH , care era baza de organizare de pe heliport.
Curând a început agitația, pregătit kituri, montat garduri și pus bannere. În curând încep să sosească concurenții, cu zâmbete dar și cu puțină tensiune.
Florin și Miță, organizatorii, dădeau semne de nemulțumire și am aflat că exista posibilitatea să se anuleze cursa din cauza prognozei meteo nefavorabile. Se anunțau descărcări electrice, ploi abundente și temperaturi foarte scăzute. Nu mi-a venit să cred, era o variantă la care nici nu m-am gândit. Cu moralul căzut, am așteptat alături de ceilalți concurenți să se ia o decizie împreună cu cei de la salvamont.
A fost o decizie grea, dar matură și justificată de prognoză. Au scurtat 2X2-ul la X2, adică se va alerga doar până pe Negoiu. Adevărul este că nu mi-a convenit , dar ce să fac, îi înțeleg și îi admir pentru hotărârea luată, eu nu știu dacă ași fi fost așa cumpătat, dar având în vedere că în 13 septembrie voi organiza primul meu concurs, am de luat notițe și de învățat. Pe scurt, prognoza a fost proastă și vremea nu a justificat modificarea traseului, dar dacă nu ar fi luat decizia așa, având informația de la stația meteo și ținând cont de sfaturile salvamont și s-ar fi întâmplat ceva vreunui participant, ar fi fost sfârșitul 2X2 ca să nu mai vorbim de alte repercursiuni.
Dimineața m-am trezit la 5:30, am pregătit tot și am trecut la start pe la ”verificarea” echipamentului. O mână fermă și autoritară mă trage de ghiozdan și strigă la mine ”Stai la control, ce e asta, geacă de ploaie? Nu te las să pleci în cursă așa!” Ma-și fi certat cu respectiva urât de tot dacă nu știam că pierd din start, nu de alta dar era chiar prietena mea Diana care făcea controlul. Sub privirile mirate sau zâmbitoare ale celor din jur am încercat să mă sustrag, foița era bună, nu știu ce standard avea ea la echipament.
Până dau de Marius, colegul, aud 3,2,1...start.

Neîncălzit trag spre șaua Capra formând alături de ceilalți concurenți un șarpe uman, ce urca nestingherit pe pietre și poteci. Marius era în spate dar știam că mă prinde, cel puțin pe coborâri. Neîncălzit fiind simt că ard mușchii, oxigenul de la peste 2000 nu îmi ajunge să îmi  pornească toate motoarele de la picioare și trag cu brațele de pietre să ajung mai repede sus. Ajunși sus, constat că începe urcarea, spre Iezerul Caprei. Ne așteaptă altă cățărare, mă simt încă neîncălzit, Marius mă întrece nonșalant și îi strig să se ducă, oricum nu are ce să îmi facă.

Începe coborârea și cu ea un mic dezastru. Alunec pe iarba udă și pe poteca îngustă, gleznele îmi sunt moi și mușchii inflexibili. Încerc să fac cum face lumea din jur pe coborâre, dar picioarele nu mă ascultă și mi-i frică să forțez, mai cad o dată pe stânci și îmi dau seama că nu e locul unde să faci prea multe greșeli. Crispat ajung la primul punct de alimentare unde mă încurajează pretenii și mai prind avânt.
Urmează porțiuni mai largi de potecă dar tot nu pot să îmi dau drumul. Bag activatoare și gel și trag mai departe. Parcă prea repede ajungem la Călțun. Din fereastra Călțun urcăm spre Strunga Doamnei. Aici deja vedem cum se întorc elitele. A fost unul din momentele mele preferate când mă uitam la concurenți cum zburau peste stânci. Mai trag un pic de mine și ajung la vf Negoiu unde mă așteaptă Marius.
Îi zic să meargă în cursa lui, oricum arăta ca un câine ținut în lesă, iar eu știu cum e să vrei ”să-i dai” și să nu poți. Zic să-și facă el cursa și să vadă măcar pentru sufletul lui, ce timp scoate, dar să mă aștepte la finiș să trecem împreună. Zis și făcut, Marius zbrrrr pe-o dugheană și eu după, încep să fiu depășit pe coborârile tehnice de toată lumea. La un moment dat s-a făcut de clicul și simt cum picioarele și capul ”învață” poteca. Îmi aduc aminte ce îmi zicea senseiul la karate, ”Dă-ți drumul la minte, nu mai calcula tot, lasă să curgă loviturile”. Așa încep să curgă picioarele și poteca parcă nu mai are pietre și pietriș. După Lăițel încep să depășesc chiar și pe coborâre, este un dans subtil pe stânci, la milimetrii de prăpastie, derapez controlat și sar peste pietre mari. Turiștii aflați pe poteci sunt minunați, se feresc și aplaudă, ne încurajează și se miră. Mă simt viu și puternic. Pentru asta am venit aici. Trec pe la punctul de control și mai cer un gel, am băgat cam multe, dar nu vreau să risc să îmi pierd concentrarea din cauza epuizării, oricum ritmul mi se pare infernal. Urc până pe Iezerul Caprei și deja aud cum Florin îl anunță pe Marius. Bravo lui, merge foarte bine și a făcut o cursă bună , stai că vin și eu. Din Capra reîncepe dansul, aud muzica și zumzetul de pe Heliport, Marius mă întâmpină pe ultima parte a coborârii și croșetăm împreună turiști și pietre, poteci și concurenți. Vine asfaltul și trag de mine, simt cum durerea din picioare îmi pune stăpânire pe mine, dar mă așteaptă prietenii și muzica și o bere și sfârșitul unui an competițional frumos.
În aplauzele oamenilor dragi mie, termin o cursă frumoasă,mă liniștesc și încerc să savurez cât pot de mult momentul.
Toți oamenii de pe traseu, concurenți, voluntari, turiști au făcut din acest concurs o experiență incredibilă și care cu siguranță vreau să o repet.

Organizatori, voluntari și participanți, și nu în ultimul rând, prieteni ....MULȚUMESC.


PS: Timp oficial 3:48 loc 7 la echipe, dacă era după Marius, ne băteam la podium dar mai e timp pentru asta ;)

PPS: mulțuesc Radu Cristi pentru poze.