sâmbătă, 2 august 2014

Cindrel în Alergare



Trebuie să recunosc în prealabil că voi fi subiectiv în descrierea competiției, de la Cindrel din acest weekend pentru că oamenii care se ocupă de acest concurs îmi sunt foarte dragi. Atât organizarea cât și voluntarii în mare parte îmi sunt prieteni de suferință, a se citii , alergători și nu numai. Să alergi pe ”teren propriu” are avantaje foarte multe, dar și unele dezavantaje, cum ar fi faptul, că simt o presiune suplimentară.

Spuneam mai demult, că Cindrel este o etapă de pregătire pentru 2X2, cea mai grea încercare la care îmi voi supune fizicul și psihicul. Competiția de sâmbăta, aceasta a fost și primul meu maraton montan, iar asta a ajuns să îmi dea emoții cu câteva zile înainte de start.
Am urcat de vineri la Păltinis, unde mă simt ca acasă și am putut să admir , roiul de voluntari , care și-au dat toată silința să facă experiența concurenților cât mai plăcută. Am să enumăr doar câteva din observațiile mele, voluntarii de la înscrieri erau foarte bine organizați și traseul de înscriere era optimizat încât să nu stea lumea mult la coadă. La camping sa încercat separarea voluntarilor de la cort de concurenți astfel încât primii să nu îi trezească pe alergători, căci trebuiau să fie matinal la posturile lor. Aici s-au amenajat dușuri și toalete pentru camping. Pe traseu, organizatorii au depus muncă patriotică, și au săpat literalmente poteca, tâind ienupări și săpând drum acolo unde nu se putea merge. Semnele de avertizare au fost deosebit de bine-venite și utile, pentru că în unele porțiuni apele revărsate în ultimul timp s-au infiltrat pe sub pietre, arbuști și ierburi pentru a forma un topogan periculos pe coborâre. Energia și efervescența oamenilor din posturile de alimentare mi-au salvat moralul și chiar cursa.

Nu am găsit nici o obiecție la acest traseu de o frumusețe deosebită, chiar dacă am căutat, a fost tehnic, surprinzător, chiar pentru cineva care cunoaște zona, dur și provocator pe alocuri. Până și ciobanii de la stâne au fost prietenoși și ne încurajau. Nu în ultimul rând, turiștii de pe poteci au făcut deliciul acestui concurs, unii pentru că mă cunoșteau iar alții poate din sportivitate, nu numai că se dădeau la o parte când treceam, dar aplaudau și ne încurajau frenetic.
Până la extaz însă, a trebuit să trec prin agonie. Știam că voi suferi la acest concurs, dar nu mă așteptam la ce s-a întâmplat, în ziua aceasta.
Cu câteva zile înainte de concurs am făcut totul ca la carte, am mâncat multe paste ( carbo loading ) , puține grăsimi și am făcut stretching mult și o alergare mai grea pe miercuri în rest activitate ușoară, un tenis lejer și ceva muncă de salahor. Aceasta din urmă se poate să-mi fi încărcat mușchii ca o repriză de mers la sală, iar cum eu nu merg la sală, poate că m-a dat peste cap. Cert este că m-am trezit sâmbătă cu mușchii un pic grei și emoții mari. Am mâncat puțin și am făcut rutina de dinainte de concurs ( yoga for runners ) - menită să îmi încălzească mușchii și să îi întindă un pic.
La start erau multe fețe cunoscute, am încercat să fac conversație să uit de emoții, dar ca de obicei nu aveam stare, am plecat la încălzire și mi-am dat seama că ceva nu e în ordine, picioarele nu mă ascultau, erau grele și respiram foarte greoi.
N-am avut mult timp să analizez situația, plus că nu mai aveam ce să fac, am luat o tabletă de guarana pentru cofeină și 3..2..1..start.
Am plecat foarte încet, știam că am timp să depășesc. după ce am intrat pe poteca ce duce la Găujoara am început să croșetez, dar nu mă simțeam bine parcă mușchii nu au pornit la treabă. M-am ambiționat un pic și am băgat un activator, deja am trecut de vârful Bătrâna și mă simțeam tot mai rău. M-am oprit și a început să se învârtă totul cu mine. Nu mai pățisem nici o dată așa ceva, după nici 10km mă simțeam ca și cum am dat de zid. Parcă se apropiau niște crampe , îmi era rău de la stomac și respirația era greoaie, lumea mă depășea cu mic cu mare, fete și bătrâni. Am căzut psihic și tot încercam să îmi dau seama ce am greșit.
La punctul de control de la km11 am decis să abandonez. Îmi era rușine de toți apropiații care mă încurajau și care mă așteptau dar nu mai puteam. M-am întins pe iarbă și am început să întind musculatura și să mă gândesc cum voi digera primul meu abandon.
După 5 minute au început să vină alergători din urmă și să mă încurajeze, ”Hai că poți”, ” Nu te mai văita” , iar punctul decisiv a fost o fată care aproape mergea în patru labe , zice ” Și eu simt că mor, dar hai să continuăm ”. Chiar a funcționat, săraca arăta sfârșită și îmi era rușine de mine, că nu am atâta voință.
Dacă cu câteva momente înainte îmi era groază la gândul că trebuie să mai fac 11 km să ma întorc la finiș, acum m-am pornit aproape inconștient pentru starea în care mă aflam pe o cățărare scurtă spre vârful Niculești.
Am ajuns cu greu în șaua Cânaia , deși cu o săptămână în urmă, mă jucam cu MTB-ul pe această potecă, mi se părea total diferită de alergat, erau porțiuni unde puteam merge cu bicicleta dar acum nu puteam alerga. Deja mă înjuram în gând pentru decizia luată. Din șa, a urmat o coborâre foarte frumoasă spre refugiul de sub Iezer.
Aici s-a produs o schimbare, blocajul fizic și automat și psihic s-a dizolvat, ca printr-o minune a început totul să funcționeze. De la refugiu am început să depășesc și nu m-am mai oprit încă 24 de km. Poate că frumusețea magică a formațiunilor glaciare , vârful Cindrel cu pajiștile înverzite și mângâiate de un soare blând, Miță care îmi strigă că sunt pe locul 80 și că nu mai are rost să continui, coborârile tehnice pe care încep să mă joc, orice ar fi , cert e că îmi place să alerg din nou. Sar peste pietre, cobor fără stres și țin potecile săpate prin ienupăr și apă . Cursa a început după 17 km la mine și eram foarte aproape de a abandona, dar mai departe a fost poezie. M-am jucat și m-am delectat cu coborârile, am tras cât am putut pe urcările rămase și am ajuns cu zâmbetul pe buze la finiș unde nici măcar nu m-am resimțit fizic.
Botezul maratonului montan a fost greu, și foarte ciudat, obișnuit fiind de la asfalt să sufăr pe final, aici din contră , începutul a fost halucinant și dureros iar finalul minunat. Cert este că suferința a fost în aceeași măsură și sigur am pierdut mult timp și multe poziții așa, dar a meritat.
Timpul final a fost 5:03 și o clasare pe 6 la categorie, cred că puteam să forțez mult mai mult, dar pentru asta mai e timp.

Următorul pas va fi 2X2, e bună experiența de acum și sunt curios cum va fi distribuită suferința acolo.
Keep on running!