Follow by Email

luni, 24 octombrie 2016

Primul ultra - 105KM - Ciucas3x


Tobele bat tare, cu cadenta lenta si sunet apasat. Valea rasuna. Cateva sute de alergatori campati in apropiere isi blestema zilele pentru ca este ora 5:45.  Ei au startul la ora 10:00. Pentru alti 120 de cutezatori infrigurati, tobele pun sangele in miscare si le anima sufletele. Eu am emotii ca un prescolar, vreau sa sar sa urlu sa plec o data, emotii cum nu am mai avut de mult, parca ar fi primul meu concurs. Tobele nu reusesc sa acopere bataile propriei mele inimi. Chiar daca pulsul eu un pic sus, ma simt impacat cu decizia de a participa la primul ultra din viata mea, sunt impacat cu ideea ca exista o posibilitate reala sa fie prima cursa la care abandonez. Ce pot sa fac, imi plac provocarile mari.

Tobele bat!


Ma gandesc ce ciudat, ca Diana m-a impins sa fac concursul, imi doream si ea stia asta, dar nu am propus nici o data eu, dupa 2x2 mi-a cam sugerat ca sigur sunt pregatit, ca ar trebuii sa incerc. Ce pot sa spun, in spatele oricarui barbat puternic sta o femeie si mai puternica, iar astazi trebuie sa fiu puternic daca vreau sa termin. Ma gandesc cu un zambet rautacios cum sufera ea si prietenii veniti cu cortul dupa ce azi noapte au chefuit un pic si acum le bat tobele la 5:45. Cu toate astea cand termin concursul toate astea vor fi uitate.
Este ora 5:58, ma gandesc la berea de dupa concurs alaturi de ei. Fiecare se motiveaza cum poate…

3-2-1 ...si staaaart!!! Ma asteptam la un start domol, soarele nici nu a inceput sa apara la orizont si oamenii au inceput sa traga de ei. Nu ma dezmeticesc si ma las depasit intr-o veselie, cursa e prea lunga sa fac vitejii, plus ca inca nu sunt incalzit. Am uitat sa imi iau frontala pe cap dar nu mai vreau sa ma opresc, folosesc lumina altor concurenti. Sunt un parazit de energie. Ce sentiment! La fel ca la 2x2, sa te prinda rasaritul in alergare pe munti, asta nu se poate descrie, asta trebuie trait.


Pe prima urcare intru in vorba cu un coleg de suferinta si in scurt timp imi dau seama, nu numai ca eu nu sunt singurul nebun de pe aici, dar s-ar pute sa fiu de fapt printre cei mai normali. El tocmai terminase, UTMB-ul, un monstru de concurs. Dupa o saptamana a venit aici, glumeam eu "sa se refaca". Am mai aflat ca alergase romania toata in diagonala, adica peste 1000 de km dintr-o bucata si este unul din putinii daca nu singurul roman care a primit o invitatie la Tor de Geant. Pentru mine e ca si cum m-am apucat de tenis si joc un meci amical cu Federrer. Am uitat un mic amanunt, acest alergator avea doar o singura mana. Facand toate astea fiind lipsit de ajutorul unui membru, te intrebi de ce altii gasesc scuze mereu, pe cand unii iau viata in piept. Levi, asa il cheama, m-a indrumat sa merg cu el sa terminam impreuna, afland ca sunt la primul ultra. Cum poti refuza asa ceva, am primit practic sansa unui crash-course in ultra de la un veteran. Mi-a povestit multe despre nutritie despre coborari, strategie si multe altele legate de alergare. Informatii care pentru mine au fost si sunt foarte importante, ii multumesc pe aceasta cale, Levi esti foarte tare si esti o inspiratie.

Cu toate acestea dupa 3 ore am simtit ca trebuie sa ma duc, copilul din mine vroia sa exploreze singur sa forteze un pic nota.  Una din decepțiile pe care le-am avut la acest ultra a fost ca toata lumea mi-a recomandat sa nu folosesc geluri. Totul bine si frumos, dar toata mancarea mea pe care o luasem cu mine consta din geluri si 3 batoane.
Am decis sa ma conformez, fiind novice nu pui la indoiala astfel de sfaturi, care chiar pot  sa determine daca termini sau nu. La primele puncte de alimentare nu ma oprisem, nici nu am vazut ce era in oferta, ulterior am inceput sa iau in considerare mancarea. Mai in gluma mai in serios, exista vorba la ultra-uri ca, de fapt este un concurs de mancat cu ceva alergare pe langa. Am mancat foarte bine , nu mult de-o data, dar constant molfaiam ceva: castraveti murati, masline, branza de capra, cascaval, sticksuri, struguri, portocale, banane, coliva…da ai citit bine, coliva, ciorba, carnaciori picanti, galuste cu prune, am bagat mai bine ca la nunta, ce sa mai.

Strategia a dat roade, am inceput sa depasesc, incet ca broasca testoasa, dar depaseam. Se pare insa ca ce era pentru mine viteza de broasca testoasa la ultra e sprint, drept pentru care m-a luat la misto un concurent depasit: "Auzi, tu ai plecat cu o ora mai tarziu, sau ce mergi asa tare?". Am ramas paf, eu mergeam la puls 135. Am incalziri la care merg cu pulsul mai sus.  Recunosc ca mi-am simtit ego-ul magulit.

Continui pe drumuri de padure si culmi impadurite, zici ca eram pe dealuri. Ciucasul e tare bland, mai ales cand ultimul concurs alergat este 2x2, care e un drac tepos ce te musca de picioare.

Ce e fain la ultra este ca apuci sa povestesti cu oamenii. Am intalnit tot felul de alergatori cu tot felul de povesti, mi-a dat seama ca nu sunt singurul la primul ultra, dar aveam sentimentul ca sunt cel mai neexperimentat. Coborarile erau un deliciu cu papucii de la Inov8, parca jucam un joc cu coduri. Stau fix pe coborare ca niste ventuze indiferent de unghi sau de teren, sunt usori si au drop mic dar nu minimal. Daca pe urcari mergeam cu pas sustinut pe coborari invariabil am depasit la diferenta foarte mare de viteza.

Nu mai putem, dar ce sa facem...continuam
Ma uit la ceas si nu imi vine sa cred, sunt pe drum de 8 ore si nu ma simt epuizat. Ma mai uit o data la ceas si incep sa ametesc, am 50km am intrat in zona necuoscuta, am depasit cea mai lunga distanta alergata de mine vre-o data iar subconstientul asta asteapta, sta dupa colt si imi trage una in moalele capului. Lovesc zidul, nu-mi vine sa cred, acum eram bine si acum ma tarai. Sunt speriat, stiu ca la maraton treci de zid si te tarasti pana la finish cu ce mai ai din resurse, dar eu nu am ajuns nici la jumatate. Ma linistesc si imi zic, pana la km60 oricum nu pot abandona, asa ca iau lucrurile cum vin. Din fericire eram pe profil de coborare iar aici se pare ca lucrurile functioneaza tot mai bine la mine, consumul de energie este foarte mare. Ultimele coborari spre baraj ma epuizeaza, forestierul nu se mai termina, pierd marcajul de cateva ori. Sa imi abat gandurile, scot telefonul si intru pe WatsUp. Aici aflu ca prietenii ma urmaresc pe liveresult si imi ureaza de bine. Vin la fix urarile, ma remonteaza. Ma relaxez un pic si uit sa trag. Din spate vine Dani si ma reactiveaza. Incepem sa ne tinem de urat si ajungem la km 60 unde este un fel de rai, doar ca mai fain.Gasim aici mancare, apa, umbra, oameni saritori gata sa iti faca toate poftele de om surmenat.  M-as muta aici, cred ca multi vor abandona in acest post, pentru ca nu se mai lasa dusi de la bine. Contrar bunului simt, ma impachetez si pornesc sa mai fac un maraton. Pe creasta vine iar Dani din spate si ne hotaram sa mergem impreuna pentru ca e clar ca avem acelas ritm. La 2x2 terminasem la interval de cateva minute unul de celalalt. Pe urcarea spre vf lui Crai m-am agatat cat am putut de ritmul lui, ma tras ca o locomotiva, pe coborari era clar ca am un avantaj. 
Pas cu pas si din poveste in poveste incepem coborarea spre PC , unde ne pierdem putin. Ne alimentam luam foitele si frontalele si ne apucam sa urcam ultima urcare, cu 800m in 5km. E criminal, doare tot in mine. Muschii sunt lenesi si trag de niste bete confectionate ad hoc din padure, care se mai si rup din cand in cand. Pe drum adunam un concurent care nu mai reuseste sa retina nimic in stomac.E epuizat dar va termina. Pe muchie vad luminile rosii palpaind ale voluntarilor, ma felicita, dar eu sunt nervos, sunt furios pe mine pe muschii care nu mai pot. Ma enerveaza starea asta de epuizare in care am intrat. Poate ca sunt nervos si din cauza pastilei de cafeina care am luat-o. Mananc ceva si incep alergare pe creasta. Am peste 90km alergati si mai am chef, e incredibil ca mai pot sa ma misc si nu numai ca pot, dar simt ca am viteza. Il las pe Dani, pentru ca diferenta ar fi prea mare si eu nu mai am rabdare, incep coborarea in alergare. Apare acel gand in cap care imi spune ca voi termina, trebuie sa fiu doar atent. Frontala lumineaza excelent, poteca e moale si picioarele mai vor. Dau drumu la brate si ma bucur, ma bucur real ca si cum nu mai alergasem de cateva zile. Am 16 ore in picioare. Dau mesaj prietenilor ca am trecut de ultimul CP si primesc inapoi, "Oricum suntem cu ochii pe tine".
Ma asteapta prietenii ma asteapta berea. Dau ce pot din mine dar nu ma mai grabesc, ce mai conteaza. Pe asfalt in coborare alerg cu pofta, parca acum pornesc. In urale si strigate ajung la finis intr-un nesperat 16:58 pe un si mai nesperat loc 16. Dau un scurt interviu in care le multumesc voluntarilor si organizatorilor, chiar fac o treaba foarte buna. Imbratisez prietenii si ne asezam la o bere si povesti. Ma bucur mult ca am reusit. Si ei sunt fericiti ca am venit cu bine, ne mai intindem pana la 2 noaptea iar pe urma la culcare caci am ceva de recuperat.


Un Finish intim dar frumos




Ca si concluzie, a fost un ultra foarte fain, mult mai lejer ca si efort fata de un maraton.Este  alta intensitate totul este mai voalat, mai putin brutal nu simti ca tragi cu adevarat. Cred ca mi se potriveste, dar trebuie sa recunosc ca mi-ar place un traseu un pic mai tehnic. Marele castig este pe plan psihic, am vazut ca pot, ca am mentalul foarte bun si pot duce 17 ore fara sa ma epuizez psihic, iar fizicul este subordonat.

In acelasi timp cred ca oricine trebuie sa faca sport, dar nu incurajez de cat pe cei foarte antrenati si poate un pic plecati de acasa, sa incerce asa ceva, nu e plimbare in parc, cu toate ca ritmul pare de multe ori asa.



Echipa de suport si incurajari