Follow by Email

marți, 8 octombrie 2013

El Camino - ziua 10



O zi grea și frumoasă !
 
Dimineața am ignorat cu stoicism, foșnitorii și am adormit la loc, fiind trezit doar de propria conștiință, care știa că urmează o zi grea. Pe lângă asta, albergue-ul unde eram cazați, ne dădea afară la 07:30, prin urmare, împachetați bine, pe un soare blând, am părăsit frumosul Ponferrada cu al său, minunat castel templier. Urcarea a început din fața casei, cum ar veni, dar vremea frumoasă, peisajul minunat și gradul redus al înclinației a făcut să nu ne dăm seama, cum au trecut primele 2 ore. Animați de prestația noastră și de drumul abordabil, parcă aveam mai mult avânt decât de obicei.
Eu personal, am fost puțin dezamăgit, când am străbătut, aproximativ 10 km, paralel cu un drum național, din cauza vecinătății neestetice, a infrastructurii, impecabile ce-i drept. Eu nu așa îmi imaginez  o urcare pe munte, pe lângă o stradă, care e echivalentul unei "Schnellstrasse" nemțești. Pe lângă asta, cu cât ne apropiam de munți, cu atât mirarea îmi creștea, întrucât infrastructura ne urmărea, fără a-și diminua accentul modern, care contrasta, sincer să fiu, neplăcut cu peisajul.
Pentru completarea imaginii, cu dealuri verzi, împădurite generos, spaniolii, au pictat cu precizie inginerească, autostrăzi suspendate la 70 de m peste văi, poduri feroviare și tuneluri. Cam tot ce își dorește să vadă un biciclist sau, de ce nu, un pelerin, în timpul unei urcări intense. Am scăpat, de acest contrast neplăcut, urmând un drum lăturalnic, prin satele de la poalele muntelui. Eu mă așteptam să văd sate, apropiate ca și grad de civilizație și infrastructură cu satele mărginașe ale Sibiului, date fiind similitudinile altitudinii, a florei și a terenului. Nu mică mi-a fost mirarea ,când la unul din ultimele sate, am găsit farmacie, supermarket și pompă de benzină. De aici a urmat greul, un urcuș pieptiși susținut, iar marea parte pe asfalt, ca așa zicea ghidul. Pe ultima parte a urcării, am renunțat la asfalt care mie mi se pare, mult prea monoton și am cucerit vârful și trecerea în Galitia, pe potecile pelerinilor, drum care m-a recompensat cu o priveliște îndestulătoare. Ajuns în primul sat din Galitia, am crezut inițial că acesta, își datorează înfățișarea complet schimbată în primul rând altitudinii la care se află și doar minimal diferenței arhitecturale dintre Castilia și Galitia. Satele ce au urmat m-au contrazis însă. Dacă până acuma, satele se prezentau în mare majoritate ,populate de agricultori, al căror îndeletnicire se observa și pe câmpurile care ne înconjurau, infrastructura era modernizată ,cu bisericile vechi impunătoare în mijlocul lor, în Galiția, lucrurile s-au schimbat. Aici am început să mă simt ca acasă, drumurile sunt pline de bălegar, casele sunt dărăpănate, iar barurile unde sunt invitați pelerinii să se cazeze sunt de-a dreptul rudimentare.
Evident mare parte din activitatea autohtonă este creșterea ovinelor și bovinelor, iar natura dimprejur pare lăsată în multe locuri mai sălbatică decât până acuma. Pe lângă altitudinea similară, cred că și asta mă face să mi se para Galiția familiară. Este mai brută în aparență, oamenii par destul de simpli și ca de altfel peste tot în Spania, nu știu nici o altă limbă, dar sunt extrem de binevoitori și de prietenoși.
După ce am cucerit cele 2 vârfuri ale zilei, am coborât cu Diana pe potecile pelerinilor, lucru din nou nerecomandat de ghid, dar să nu uităm că ghidul e nemțesc. Coborârea ne-a oferit o doză serioasă de adrenalină, în mare parte datorată inclinației foarte mari, a terenului sălbatic și stâncos dar și a curbelor strânse. Drumul șerpuiește violent prin satele de munte, cu case și ziduri din piatră. Epuizați dar satisfăcuți, am ajuns într-o localitate mai mare, ultima de acest fel înaintea destinației noastre finale, pe această zi. Cu tot efortul depus și ajunși la capătul puterilor, am ales totuși să mergem pe un drum, care se anunța mai scurt, dar unul ne recomandat de ghid. Aici am greșit de data aceasta. În loc să ajungem repede la locul nostru de cazare, am mai urcat un deal serios, și am ajuns cu 15 km, mai departe de destinația noastră. Partea rea, era că am ratat complet, ditamai orașul, partea bună, este că am deviat cu 15 km în direcția bună, astfel că am scutit 1:30 ore din traseul de mâine.
Dacă este să facem un total, trebuia să avem un drum foarte greu de 94 de km și am reușit să facem un traseu demn de maraton cu diferență de nivel aferentă cât și dificultate tehnică. La timp mai trebuie să lucrăm un pic, întrucât ne-au trebuit 12 ore, dar au fost ore frumoase în care durerea ne-a fost pe deplin recompensată cu frumusețile Spaniei și senzațiile coborârilor.
Orășelul unde am ajuns fără voia noastră, s-a dovedit foarte drăguț, aici referindu-mă exclusiv la centrul vechi, ferindu-ne ca de ciumă de partea nouă cu blocuri și sedii de bănci, din sticlă și beton. Ne-am răsfățat din nou, cu o cazare privată, de data aceasta, pentru prima dată singuri într-o cameră, de unde nu ne dădea nimeni afară dimineața, pentru suma de 12,50 Euro. Prețul plătit să scap de foșnitori și sforăitori după o zi ca asta și să pot dormi, în liniște, mi se pare infim. Seara am servit meniul pelerinilor stropit cu deja cunoscuta sticla de vin roșu urmând să ne punem la culcare.  Deja ne toropește un somn, care are toate șansele să fie unul adânc și liniștit.