” O zi de purificare! ”
Dimineața nici nu mai contează că a început foșnitul, pentru că seara nu am putut să adorm de
corul sforăitorilor, la care s-a alăturat și Diana cu spor. Ieri după
ce am terminat de scris pe terasă am găsit-o pe Diana, complet integrată în
mediul pelerinilor. Foarte bine pentru ea, foarte rău pentru mine, pentru asta
tot ne-am întâlnit la baie pe la 02:00 dimineața, iar eu cred că am auzit fiecare
pat din cele 20 din cameră, când scârțâiau, și sincer am dubii serioase dacă nu
cumva, au fost proiectate special, să facă zgomot cât mai mult, ca să suferi, pentru că
purificarea vine prin suferință, dacă nu știați.
Ei bine eu m-am trezit semi-purificat,
după noaptea asta, și urma restul purificării, cu o urcare de 3:40 ore, indicată de
ghid, dar pe asfalt.
Eu am luat-o pe lângă șosea, pe potecă, pentru că, îmi place și pentru că am venit să fac, El Camino, nu, drumul de la un oraș la altul, pe
orice drum posibil.
Motto-ul de la început, conform căruia, toată lumea ajunge la
sfârșitul pelerinajului, dar important este cum își croiește drumul,
este cel care mă animă în continuare.
Astfel după un traseu extrem de
spectaculos printre cioturi de rădăcină, tufișuri din ce în ce mai dure, o dată
cu creșterea altitudinii, care astăzi avea să ajungă până la 1500 de m, am ajuns la Cruz de Ferro.
Aici, conform tradiției, păgâne, toți pelerinii duceau o piatră de acasă, până în acel loc și li se promitea ștergerea păcatelor. La începutul secolului XIII
locul a fost creștinat. Înainte, aici era un stâlp totemic pe un morman de
pietre, punându-i o cruce în mijloc, creștinarea a fost completă. Bănuiesc, că și mitul cu ștergerea păcatelor tot de acolo a pornit, nu de alta dar știm din istorie, că spaniolii
au o tradiție în special, cu marketingul păcatelor, transformând în, evul
mediu, păcatul în monedă forte.
Revenind la secolul nostru, deși am pornit
hotărât să aduc piatra cu pricina încă din prispa casei noastre din Sibiu, ca un făcut, ieri, pe una din urcări, mi s-a rupt buzunarul portbagajului de bicicletă, pierzând piatra mea. Astfel că păcatele mele sunt încă acolo la colecție.
Pentru a da însă momentului o însemnătate cuvenită, am sacrificat steagul național al României, pe care îl
port de la început la vedere, și l-am lipit pe stâlpul totemic, unde
fiecare a adăugat și l-a împodobit cu ce a crezut de cuviință. Unii au pus un ursuleț, alții poze polaroid cu copii sau cu soția, sau chiar cu o persoană apropiată care nu mai este, fiecare înțelege în felul său, să dea glas dorințelor și sentimentelor sale în acest loc
al purificării. Locul nu întâmplător este chiar vârful urcării din această zi,
deloc ușoară. Coborârea a urmat parțial pe asfalt, iar pentru mine, ultima parte
pe lângă, pe poteci rar bătute de biciclete. Am reușit să ignor toate
semnele, atât rutiere cât și indicațiile ghidului scris, plus avertizările
verbale ale unor pelerini și am coborât muntele pe El Camino. Ei bine a fost
cea mai grea coborâre a mea de până acuma, deși asta nu spune multe având în
vedere, că m-am apucat abia de un an, de ciclism.
( Mică paranteză,
tocmai bat clopotele în mănăstirea unde ne-am cazat, de nu-mi aud gândurile ). Coborârea a fost atât de sălbatică și aventuroasă încât așteptam, să mă felicite cineva când am ajuns jos, din păcate nu am întâlnit decât
privirea mustrătoare a Dianei, care a întrebat și ea lumea, și care primise ca
răspuns că nu se poate coborî, pe acolo, cu bicicleta. Așa că, m-am mulțumit că am
ajuns întreg jos și că urma sa ajungem în curând la sfârșitul călătoriei. Plus
că de câte griji și-a făcut Diana pentru mine, a uitat că tocmai a traversat una
dintre cele mai grele etape de până acuma, și a reușit chiar să se simtă bine în timpul ăsta.
Misterioase sunt căile Domnului, iar căile pe care le aleg
eu, nu prea sunt eficiente, dar mă fac să simt ca trăiesc. Răsplătiți de o vreme splendidă, ne-am cazat, și am găsit, un meniu mai
mult decât decent în centrul
Ponferadei. Lângă castelul central, ce mie îmi
aduce aminte de romane medievale, citite în copilărie, ne-am plimbat,
am degustat deja obișnuita sticlă de vin și ne-am moleșit ca doi Kinderi cu
surprize, la soare. Acuma suntem în curtea mănăstirii, la umbră, degustăm o bere,
care promite să mă ajute să ignor corul sforăitorilor și foșnitorilor, pentru
că suntem 50 în cameră, iar mâine avem, cea mai grea zi din El
Camino, 94 de km și 8 ore de pedalat, din care 6:30 de urcat, cu o înclinație
decentă. Mios Dios!
