sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Suru, trail run, ultima zi de ”vară”


Mă trezesc sâmbătă dimineața, plin de energie și fără nici un plan. Mi-am revenit din accidentare și mi-a revenit și moralul. Nu apuc să mă gândesc mult la ce o să fac astăzi că primesc un mesaj: ”Miță: Alergare ușoară? Suru sau Poplaca? ”.
Păi totul sau nimic, zic!
Fac duș, mănânc, îmi pregătesc bagajul, tricou tehnic, bluză de corp, încălzitoare de mână, un gel, ceasul de GPS, haine de schimb, prosop, bidon cu apă, ies afară și mă uit la ceas, trecuseră 20 de minute de la mesaj. N-am făcut armata, dar partea asta mi-ar fi plăcut.
Pe drum îmi dau seama că amândoi aveam un pic de emoții, eu cu gleznele mele de ”pițipoancă”, iar Miță avea o durere acută în genunchi, o veche uzură. Ceața încă nu se ridicase de la poalele munților, satele nu se vedeau, doar vârfurile îmbătrânite de zăpadă ornamentau cerul albastru. Nu aveam să ajungem până pe vârf astăzi, dar să nu ne hazardăm, este totuși noiembrie.
Ajungem repede la Sebeșu de Sus, de aici nu mai e cale de întors. Pâcla ne înconjoară, dar suntem convinși că se va risipi în curând , plus că poteca duce prin pădure, deci nu ne-ar afecta.

Alegem traseul de vară și după ce traversăm dealurile de la baza pădurii intrăm pe făgașe noroioase direct în marcaj, triunghiul roșu. Gambele protestează din primul kilometru, dar ne ținem ritmul și suntem foarte atenți la traseu. Jgheaburile înguste săpate de transporturile de lemne din pădure și adâncite de ploi, sunt umplute cu frunzele copacilor. Trebuie să mergem ”pe încredere”, nu avem de unde să știm ce se ascunde sub covorul multicolor. Până ne obișnuim suntem un pic tensionați, noroc că drumul duce la deal și viteza este mică.
Temperatura este optimă, nici o adiere nu se simte, singurele zgomote care le auzim sunt, frunzele și vreascurile care trosnesc sub pașii noștri timizi, acompaniat de respirația ritmată. Astea și o drujbă, strâng indienii lemne, a zis la meteo ca luni vine iarna.
Miță are dureri, se vede după cum calcă, după 5 km trebuie sa se oprească, povestim despre accidentări și alte masochisme. Ne aducem aminte cum arată genunchii alergătorilor veterani după o cursă, dublii ca și dimensiune, dacă ei aleargă așa înseamnă că o fi normal. Durerea este deseori în mintea noastră, iar senzorii sunt poate prea sensibili, prin exercițiu și îndârjire, ne antrenăm psihicul. Ultimul lucru pe care îl vrem, totuși, este să ne accidentăm, îi propun să ne întoarcem, deși îmi doream să ajung la cabană, mai ales acuma ca soarele a ieșit din negură și ne răsplătea cu o priveliște minunată. Miță decide să continue, chiar dacă e să mergem, tot ajungem azi la cabană. Începe în curând urcarea abruptă, iar din zona de stânci ajungem în curând la cabană. Nu înainte de a fi întâmpinați de un grup de 4 capre negre, gata înțolite pentru iarnă, cu blana neagră și lungă până la pâmînt.
La refugiu, nea Fane, cabanierul ne dă câte un ceai și ne invită să rămânem, cică urcă o gașcă de 30 de montaniarzi și va ieși chef. Nu sună rău, dar noi avem alt program.
Mulțumim și o tăiem în jos. Miță șchioapătă, zic să mergem încet. Se pare totuși că poate controla senzația de durere. În curând, abia mai pot să mă țin după el. Chiuim de bucurie și alergăm, lin pe covorul de frunze prin jgheaburi înguste și abrupte, sărim peste crengi și stânci. Cred că, de undeva din desiș, se uită zâmbind la noi, caprele negre. Au trecut 2 ore jumătate și revedem satul. Ne-am astâmpărat pofta și ne-am învins temerile , iar muntele a fost drăguț cu noi și  ne-a primit cu căldură. A fost ultimă zi de "vară", de luni vine iarna, indienii adună lemne din pădure, li se aude drujba.